Trecut

Dreptul strãmosesc de proprietate comunã, si egalitatea în drepturi al secuilor, a avut o influentã hotãrâtoare asupra mineritului si comercializãrii sãrii în zonele locuite de ei. Primul document în care apare ocna de sare din Praid dateazã din anul 1405, când regele Luxemburgi Zsigmond a interzis, ca mosierii, sã deschidã ocne de sare pe pãmânturile lor. Apoi a fost rândul regelui maghiar Endre al II-lea sã proclame legea, conform cãreia secuii si sasii se pot aproviziona cu sare din mina Praid, de trei ori pe an.

In anul 1463, regele Mátyás a consolidat „dreptul liber la sare” a secuilor, precum si dreptul la vânzarea sãrii. La fel a procedat si voievodul Transilvaniei Majláth István, acordând „dreptul la sare” locuitorilor din zona Odorheiu-Secuiesc. Dupã înnãbusirea rãscoalelor secuilor din 1562, în timpul domnirii regelui János Zsigmond al II-lea, salina din Praid trece în proprietatea camerei regale. 

Si domnitorul Báthori Zsigmond a promis restabilirea drepturilor strãmosesti ale secuimii, însã dupã câstigarea rãzboiul purtat împotriva turcilor, cu ajutorul secuilor, el si-a retras scrisoarea eliberatoare (1595). O nouã promisiune, din partea voievodului român Mihai Viteazul, a reânviat sperantele secuilor, de recãpãtare a acestor drepturi. Domnitorul Báthori Zsigmond, reales în anul 1601, le-a restituit drepturile de libertate, prin diplome acordate tuturor „scaunelor” secuiesti. Respectarea drepturilor secuilor, constituia o conditie la alegerea domnitorilor din Transilvania, în acele timpuri. Astfel au fost alesi: Báthori Gábor (1603), Bocskai István (1605), Bethlen Gábor (1613) si Rákóczi György I. (1631). In urma plângerii depuse cãtre Rákóczi György al II-lea, la Dieta din 1651, secuii de rând au recãpãtat „dreptul la sare”, dar a fost îngrãdit consumul sãrii în gospodãrii. Dupã 1661, domnitorul Apafi Mihály a apãrat cu succes salinele din Transilvania de atacurile repetate ale turcilor. Dreptul liber la sare, a revenit secuilor doar pe durata luptelor de independentã, condusã de Rákóczi Ferenc al II-lea. In anul 1714, exploatarea sãrii devine un privilegiu habsburgic. In acele timpuri, pretul sãrii a crescut foarte mult, chiar si în secuime se aducea sarea prin contrabandã, din Tara Româneascã. Printr-o ordonantã, regina Maria Terezia , a redus cantitatea de „sare libera” la 2000 de chintale. 

Dupã cele mentionate de Orbán Balázs, în anul 1861, întreaga zonã locuitã de secui si sasi, a folosit sarea de la Praid. Exploatarea subteranã a sãrii a început în anul 1762, când sub conducerea inginerului austriac Frendl Aladár, în partea sud-vesticã a Dealului Sãrii, s-a deschis mina József (Iosif) . Sarea extrasã a fost legatã în piei de bivoli, si trasã la suprafatã de crivacul cu cai. Exploatãri de suprafatã sunt amintite si în anul 1765, existând paralel cu extractia subteranã. Despre mineritul sistematic, putem vorbi numai din anul 1787, datã la care sarea din Praid devine proprietatea trezoreriei din Viena. 

Din ocna clopot al minei Iosif, s-au deshis douã camere laterale, minele Carol si Ferdinand, acestea având deasemenea formã boltitã. Adâncimea lor totalã, împreunã cu putul de extractie, a devenit 66 m.

In anul 1864, lângã mina Iosif, s-a deschis mina Párhuzamos (Paralela), care si în zilele noastre constituie una din cele mai mari cavitãti artificiale subterane, având lungimea de 100m, lătimea 40m si adâncimea de 96m. In anul 1898 s-a început sãparea galeriei de cercetare Erzsébet (Elisabeta), în partea nord-esticã a Dealului Sãrii. La 200 m de la gura  galeriei, s-a exploatat o camerã transversalã, denumitã „mina Erzsébet” (Elisabeta).

Vechile metode de exploatare în salinele din Transilvania si Maramures, au fost reorganizate dupã primul rãzboi mondial (1920) de cãtre statul român. In anul 1945 a fost introdus metoda de abatare cu exploziv, în urma cãreia, traditionala metodã de exploatare maghiarã a devenit definitiv istorie.  

Intre anii 1947-1949 s-a deschis mina Dózsa György (Gh. Doja), denumit dupã marele conducãtor secui al rãscoalei tãranilor din 1514. In anul 1978, la 40m adâncime sub minele vechi, au fost deschise orizonturi noi. Aici camerele au lãtimea de 20m, înãltimea de 12m si lungimea de mai multe sute de metri. Cel mai adânc orizont subteran se aflã la o adâncime de 320 m (socotit de la nivelul suprafetei). In anul 1991 a început deschiderea unui sector minier nou (sectorul Telegdy), care se exploateazã din anul 1994. Metoda de exploatare în mina Telegdy, este cu „camere mici si pilieri pãtrati” -metoda Canadianã- având lãtimea 16m, înãltimea de 8m si pilieri pãtrati (14mx14m). Planseul dintre orizonturi este de 8m grosime.

Tratamentul subteran, a început prin anii 60, în mina Doja. In 1980, baza de tratament a fost strãmutatã la orizontul „50”, care se aflã la o adâncime de 120m de la suprafatã. Pe o distantã de 1250m, de la intrare pânã la baza de tratament, transportul persoanelor se face cu autobuzele salinei, prin galeria de coastã. In timpul sezonului de varã, numãrul persoanelor care viziteazã mina si a bolnavilor care se trateazã aici, ajunge pânã la cifra de 2500-3000/zi. Capela ecumenicã a fost sfiintitã în anul 1993, la hramul Sfântului Ioan de Nepomuk. 

Zãcãmântul de sare din Praid constituie unul din cele mai mari masive de sare gemã din Europa. Corpul de sare are o formã usor elipticã, cu diametrele de 1,2 km respectiv 1,4 km, si o adâncime de 2700 m, având rezerve pentru mai multe sute de ani, si constituie o comoarã de nepretuit în economia Transilvaniei.

Sarea din Praid, încã din secolul al XV-lea, a fost denumitã „sare secuiascã”, dupã care, de altfel s-a si denumit aceastã zonã („Zona sãrii” sau “zona Ocnelor”). Sarea din Praid a fost aceea, care de-a lungul secolelor a oferit „pâinea” oamenilor din aceastã zonã, si nu în ultimul rând a oferit gustul si „sufletul” mâncãrurilor secuiesti si ardelenesti.